Seceta nu mai este o problemă abstractă sau una care îi privește doar pe specialiști. În această vară, în Bihor, zeci de localități s-au confruntat cu restricții la alimentarea cu apă, iar scăderea debitelor râurilor pune presiune deopotrivă pe comunități, pe agricultură și pe ecosisteme.
În fața acestor realități, România are nevoie de investiții consistente și predictibile în gospodărirea apelor. Avem nevoie de infrastructură sigură, de întreținerea și reabilitarea celei existente și, mai ales, de o strategie prin care apa disponibilă în perioadele umede să poată fi păstrată pentru perioadele secetoase.
Întrebarea esențială este: cum păstrăm apa cât mai mult timp în sistem? Iar răspunsul nu trebuie să fie unul singur. Pentru a-l găsi, merită să pornim de la cauze, nu doar de la efecte.
De ce se agravează seceta
Europa Centrală este una dintre regiunile europene cele mai expuse din punct de vedere climatic. Cercetările recente arată că agravarea secetelor nu se explică doar prin scăderea precipitațiilor: creșterea temperaturilor atmosferice accelerează evaporarea apei din sol și din vegetație, astfel încât aceeași cantitate de ploaie „ține” tot mai puțin.
La acest fenomen global se adaugă, în România și mai ales în zonele de câmpie, efectul cumulat al lucrărilor de îndiguire și de ameliorare realizate în ultimul secol. Suprafața zonelor umede și a terenurilor inundate temporar a scăzut foarte mult, iar apele pluviale sunt evacuate aproape instantaneu de pe majoritatea terenurilor agricole – deopotrivă arabil și pajiști. Consecința este scăderea nivelului pânzei freatice, care afectează nu doar agricultura și biodiversitatea, ci și accesul comunităților la apă potabilă.
Mai mult, cele două procese se alimentează reciproc. Pe măsură ce seceta pedologică se agravează, scade potențialul de evapotranspirație al peisajului; asta reduce aportul de vapori de apă în atmosfera locală și slăbește circuitul mic al apei, care contribuie la formarea precipitațiilor.
| Un peisaj care nu mai reține apa își reduce singur șansele de a primi ploaie. |
Această înlănțuire are o consecință practică directă: dacă o parte importantă a problemei vine din faptul că peisajul și-a pierdut capacitatea de a reține apa, atunci o parte a soluției trebuie să fie redarea acestei capacități.
Există soluții de stocare a apei care nu implică baraje
Atunci când vorbim despre retenția apei, ne gândim cel mai adesea la acumulări, baraje, diguri sau poldere. Există însă și o altă categorie de soluții, care folosește capacitatea naturală a peisajului de a absorbi, stoca și elibera treptat apa. Acestea sunt cunoscute drept soluții bazate pe natură sau măsuri naturale de retenție a apei.
Comisia Europeană le definește ca „soluții inspirate și sprijinite de natură, care sunt eficiente din punctul de vedere al costurilor, oferă simultan beneficii de mediu, sociale și economice și contribuie la consolidarea rezilienței”. Sunt recunoscute ca soluții multifuncționale, cu beneficii conexe adesea mai mari decât ale măsurilor tehnice tradiționale.
Ce anume stocăm și unde
Resursa principală este apa mare de primăvară – debitele crescute rezultate din topirea zăpezii și din precipitațiile de sezon. Este exact apa care astăzi părăsește cel mai repede peisajul. Obiectivul este același pe care îl formulează și administrațiile bazinale: ce se strânge în sezonul umed să fie disponibil în sezonul secetos. Diferă doar locul în care păstrăm apa.
În loc să o concentrăm într-un singur punct – barajul – o putem redistribui într-o rețea cât mai densă de zone de stocare, crescând capacitatea întregului peisaj: lunci inundabile, zone umede, soluri, acvifere și brațe laterale ale râurilor. De exemplu:
- reconectarea luncilor inundabile permite apei să se reverse controlat în spațiile naturale ale râului și să fie eliberată lent ulterior;
- reconstrucția zonelor umede – mlaștini, bălți, brațe moarte ale râurilor de odinioară – reface o rețea de stocare care a existat deja în aceste peisaje;
- inundarea temporară a pajiștilor existente, în sezonul umed, crește rezerva de apă din sol fără a scoate terenul din uz;
- schimbarea voluntară și compensată a categoriei de folosință pentru terenurile arabile de calitate inferioară situate în zonele joase, predispuse la inundare, acolo unde producția agricolă este oricum nesigură;
- reținerea apei în sol și refacerea capacității de infiltrare păstrează apa în peisaj pentru mai mult timp;
- reîncărcarea acviferelor permite stocarea apei în subteran, unde pierderile prin evaporare sunt mult mai mici;
- în zonele agricole, perdelele forestiere, agrosilvicultura, culturile de acoperire și creșterea materiei organice din sol cresc capacitatea solului de a păstra apa.
| Un avantaj esențial al multora dintre aceste soluții este că pot contribui la același obiectiv de retenție a apei fără să afecteze conectivitatea longitudinală, laterală și temporală a râurilor. |
Aceasta este o diferență importantă. Un râu nu este o conductă prin care curge apa: conectivitatea sa permite migrația speciilor, transportul sedimentelor și funcționarea ecosistemului. Soluțiile de retenție laterală și în subteran pot păstra apa în peisaj, menținând în același timp râul conectat.
Există însă și o a doua diferență, la fel de importantă pentru agricultură. Stocarea apei în albia majoră a râurilor, în acumulări permanente sau în poldere uscate, nu rezolvă în sine seceta pedologică – adică tocmai deficitul de apă din sol, care afectează direct producția agricolă, silvicultura și biodiversitatea. Apa devine util disponibilă pentru culturi, păduri și pajiști atunci când se află în profilul de sol și în pânza freatică, pe suprafețe cât mai mari – nu concentrată într-un singur punct.
Nu este doar o idee teoretică
Soluțiile de acest tip nu sunt experimentale. Sunt implementate de ani buni, la scară, de administrații publice din state membre ale Uniunii Europene.
Reactivarea brațelor moarte ale Dunării – Slovacia
În aval de Bratislava, organizația BROZ a reabilitat mai multe brațe moarte ale fluviului, rezultate în urma tăierii meandrelor. Reactivarea lor a condus nu doar la retenție suplimentară de apă și la reducerea riscului de inundații, ci și la creșterea biodiversității, prin crearea unor locuri favorabile de reproducere pentru specii de pești, amfibieni și nevertebrate.
broz.sk/en/projekty/improving-the-water-regime-of-the-danube-river-branches
Programul național „Room for the River” – Olanda
Guvernul olandez a reconfigurat peste 30 de locații de-a lungul Rinului. În loc să înalțe digurile – ceea ce creștea presiunea apei – autoritățile au mutat digurile mai departe de maluri, au creat canale paralele de deversare și au coborât nivelul luncilor inundabile, permițând naturii să preia surplusul fără riscuri pentru comunități.
rijkswaterstaat.nl/en/projects/iconic-structures/room-for-the-river
Schema Pickering – „Slowing the Flow”, Marea Britanie
Orașul Pickering suferea de inundații repetate. În loc să construiască un baraj de beton, autoritățile au implementat măsuri de reținere naturală: sute de îndiguiri permeabile din bușteni (leaky dams) în pădurile din amonte, reîmpădurirea versanților și restaurarea turbăriilor. Structurile din lemn lasă apa să curgă normal, dar blochează și încetinesc viiturile mari.
forestresearch.gov.uk/research/slowing-the-flow-at-pickering
Câmpia Panonică – cel mai apropiat caz de noi
Regiunea în care ne confruntăm astăzi cu probleme de secetă face parte din același sistem hidrologic al Câmpiei Panonice care se întinde și în Ungaria, una dintre regiunile europene cel mai puternic afectate de secetă.
Un studiu publicat în 2026 în revista Geography and Sustainability analizează refacerea hidrologică a zonelor umede din Câmpia Ungară și arată că, în anumite zone, aceasta poate contribui simultan la reîncărcarea apelor subterane și la creșterea productivității agricole.
| Studiu în Câmpia Ungară, 2026 367–552 m³ de apă reîncărcată pe hectar +20–28% producție de porumb în zonele de tranziție dintre terase și zonele umede |
Mesajul important este că retenția apei în natură nu trebuie privită ca o competiție între oameni și natură. În condițiile potrivite, aceeași măsură poate însemna mai multă apă disponibilă pentru agricultură, o rezervă mai bună pentru perioadele secetoase, reducerea riscului de inundații și ecosisteme mai reziliente.
România are nevoie de o strategie pentru întregul sistem
Această abordare devine cu atât mai importantă pe măsură ce schimbările climatice modifică regimul hidrologic. Nu mai este suficient să ne întrebăm cum evacuăm cât mai repede apa în timpul viiturilor sau cum o acumulăm într-un anumit punct. Trebuie să ne întrebăm cum păstrăm apa în întregul bazin hidrografic, astfel încât să poată fi disponibilă și câteva luni mai târziu.
Asta înseamnă să analizăm împreună infrastructura existentă și infrastructura naturală și să alegem, pentru fiecare bazin și fiecare problemă, combinația de măsuri care oferă cea mai mare reziliență. Nu există o soluție universală. Uneori va fi nevoie de infrastructură hidrotehnică. Alteori, soluția cea mai eficientă poate fi refacerea unei lunci, a unei zone umede sau a capacității solului de a reține apa. În multe situații, cele două abordări funcționează cel mai bine împreună.
O oportunitate pe care România nu ar trebui să o rateze
Direcția recentă de creștere a investițiilor în gospodărirea apelor poate reprezenta o oportunitate importantă pentru România. Este esențial însă ca aceste investiții să fie gândite într-o manieră suficient de largă încât să includă întregul spectru de soluții disponibile pentru retenția apei.
În acest context, este important ca noile resurse financiare destinate gospodăririi apelor să poată susține, acolo unde sunt adecvate, și soluții precum restaurarea luncilor și zonelor umede, retenția apei în sol, reîncărcarea acviferelor sau reconectarea unor spații naturale de stocare.
| Nu putem răspunde problemelor hidrologice ale secolului XXI exclusiv cu paradigma infrastructurii hidrotehnice concepute pentru condițiile climatice și de utilizare a terenurilor ale secolului trecut. |
România și-a asumat deja refacerea râurilor și a ecosistemelor
Această discuție nu are loc în afara politicilor europene sau a angajamentelor asumate de România.
Regulamentul european privind refacerea naturii stabilește obiectivul ca, la nivelul Uniunii Europene, să fie readuse la starea de râuri cu curgere liberă cel puțin 25.000 km de râuri până în 2030, inclusiv prin eliminarea, cu prioritate, a barierelor care nu mai au o funcție utilă. Regulamentul prevede, de asemenea, măsuri privind refacerea și reumidificarea unor ecosisteme precum turbăriile, precum și refacerea funcțiilor naturale ale luncilor inundabile. Același obiectiv exista deja în Strategia UE privind biodiversitatea pentru 2030, care vorbește explicit despre înlăturarea în primul rând a barierelor depășite și despre refacerea luncilor și a zonelor umede.
Acest obiectiv nu înseamnă că România trebuie să renunțe la infrastructura hidrotehnică funcțională și nici că orice baraj trebuie eliminat. Înseamnă însă că politica apei trebuie să țină cont simultan de nevoia de stocare a apei și de nevoia de a menține sau reface funcțiile naturale ale râurilor.
Este, în fond, o chestiune de coerență a politicilor publice: dacă investim în adaptarea la schimbările climatice, dar în același timp trebuie să refacem conectivitatea râurilor și ecosistemele care funcționează ca „bureți” ai peisajului, cele două obiective trebuie proiectate împreună.
Ce propunem
Solicitările de mai jos sunt formulate ca pași realizabili în cadrul instituțional existent, nu ca schimbări de sistem.
- Un grup de lucru multidisciplinar. Solicităm crearea unui grup de lucru comun – Ministerul Mediului, ANAR, Ministerul Agriculturii, autoritățile de amenajare a teritoriului, mediul academic și organizațiile de mediu – pentru elaborarea unui Ghid național tehnic de implementare a soluțiilor bazate pe natură și lansarea a trei proiecte-pilot în bazine hidrografice critice. Rolul grupului ar fi ca, pornind de la date concrete, de la literatura științifică și de la bunele practici din alte țări, să schițeze sisteme integrate de retenție a apei bazate pe stocarea în zone umede, păduri, pajiști și terenuri arabile predispuse la secetă.
- Două scenarii obligatorii în studiile de fezabilitate. Modificarea legislației astfel încât orice studiu de fezabilitate pentru lucrări de infrastructură în domeniul apelor să conțină obligatoriu două scenarii, evaluate prin indicatori financiari identici: Scenariul A – soluția convențională (diguri, baraje, regularizări rigide); Scenariul B – soluția bazată pe natură sau hibridă (lunci inundabile, zone umede, perdele forestiere ripariene). În lipsa Scenariului B, studiul de fezabilitate să fie considerat incomplet, la fel ca în cazul oricărui alt capitol obligatoriu.
- Un plan național de implementare a soluțiilor bazate pe natură la nivelul orașelor, care să identifice oportunitățile de adoptare a acestor soluții și să stabilească un nivel minim obligatoriu.
- Co-finanțarea prin Administrația Fondului pentru Mediu a proiectelor municipale de infrastructură verde-albastră: grădini de ploaie, bazine de retenție naturalizate și pavaje permeabile.
- Comunitățile locale trebuie să fie parte din decizie Comunitățile locale nu trebuie omise din procesul de planificare și implementare a măsurilor de adaptare la schimbările climatice. Ele sunt printre cele mai afectate de efectele schimbărilor climatice și, în același timp, cunosc cel mai bine vulnerabilitățile și nevoile propriilor teritorii. În tot mai multe teritorii afectate de secetă, inundații sau degradarea ecosistemelor, comunitățile cer cu o intensitate crescândă aplicarea unor astfel de soluții, care pot genera simultan beneficii pentru mediu, economie și calitatea vieții.
Federația Coaliția Natura 2000 România este pregătită să facă parte dintr-un asemenea grup de lucru, să contribuie cu expertiză tehnică și cu exemple concrete de soluții deja implementate în România și să lucreze împreună cu instituțiile responsabile pentru identificarea unor proiecte-pilot, inclusiv în bazinul Crișurilor și în Câmpia de Vest.
