Noua Strategie Națională pentru Biodiversitate nu trebuie să facă un pas înapoi. Fără un angajament financiar, implementarea va rămâne doar pe hârtie.

Strategia Națională pentru Biodiversitate și Planul de Acțiune au intrat în etapa de avizare și urmează să fie aprobate prin Hotărâre de Guvern. Este un moment important pentru politicile de conservare din România și, în același timp, o oportunitate de a corecta una dintre cele mai mari vulnerabilități ale ultimelor decenii: lipsa unei finanțări predictibile pentru biodiversitate.

Din păcate, proiectul aflat în procedura de aprobare ridică o problemă majoră. Dacă strategia anterioară conținea un angajament privind finanțarea conservării naturii, noul document nu mai include o țintă sau un mecanism concret care să garanteze resursele necesare implementării măsurilor propuse.

În lipsa unui astfel de angajament, există riscul ca noua Strategie să rămână, asemenea multor alte documente programatice, o colecție de obiective bine formulate, dar fără posibilitatea reală de a fi puse în practică.

Lecția pe care ar fi trebuit să o învățăm

Strategia națională anterioară pentru conservarea biodiversității prevedea alocarea a 20% din Fondul pentru Mediu pentru biodiversitate și arii naturale protejate. Acest obiectiv recunoștea un principiu esențial: conservarea biodiversității nu poate exista fără resurse financiare dedicate.

Realitatea a fost însă cu totul alta. În locul celor 20% prevăzuți strategic, pentru biodiversitate s-au alocat anual aproximativ 0,2% din bugetul Administrației Fondului pentru Mediu (AFM) – de aproape 100 de ori mai puțin decât nivelul asumat. În timp ce bugetul AFM a crescut constant, depășind în 2025 valoarea de 3 miliarde de euro, investițiile în conservarea naturii au rămas aproape simbolice.

Problema nu este, așadar, că strategia precedentă a prevăzut prea mult, ci că angajamentele asumate nu au fost respectate.

În acest context, eliminarea din noua Strategie a oricărei referiri la un angajament financiar reprezintă un semnal îngrijorător. În loc să consolideze mecanismele de implementare și să corecteze eșecurile trecutului, noul document riscă să slăbească tocmai componenta care face diferența dintre o strategie aplicată și una rămasă pe hârtie.

Natura continuă să fie ultima prioritate bugetară

România a desemnat arii naturale protejate care acoperă aproximativ 24% din teritoriul național. Acestea furnizează servicii ecosistemice esențiale pentru întreaga societate: apă potabilă, aer curat, protecția solurilor, reducerea efectelor schimbărilor climatice, polenizare și resurse naturale de care depind sănătatea și economia.

Cu toate acestea, conservarea biodiversității a rămas, indiferent de guvernele aflate la putere, una dintre cele mai slab finanțate politici publice de mediu.

În timp ce miliarde de euro sunt direcționate anual către alte programe finanțate din Fondul pentru Mediu, biodiversitatea beneficiază de alocări marginale. Această situație contravine nu doar obiectivelor asumate prin strategiile naționale, ci și principiului „poluatorul plătește”, care stă la baza constituirii Fondului pentru Mediu. Costurile degradării biodiversității trebuie reinvestite în conservarea și refacerea naturii, nu transferate societății și generațiilor viitoare.

Fără finanțare, obiectivele nu pot fi implementate

Experiența ultimilor ani demonstrează că lipsa finanțării are consecințe directe.

Managementul ariilor naturale protejate rămâne insuficient finanțat, măsurile de conservare sunt amânate sau abandonate, iar România pierde oportunități importante de finanțare europeană. Neutilizarea fondurilor disponibile prin PNRR pentru biodiversitate și reducerea alocărilor dedicate naturii în actuala perioadă de programare sunt exemple clare ale acestei probleme.

În aceste condiții, este esențial ca Strategia și Planul de Acțiune să fie însoțite de un angajament financiar explicit și de un mecanism transparent de monitorizare a implementării. Dacă strategia precedentă conținea un angajament financiar care nu a fost respectat, soluția nu este eliminarea acestuia, ci transformarea lui într-o obligație asumată la nivelul Guvernului și însoțită de mecanisme reale de implementare.

Conservarea biodiversității nu poate fi făcută prin declarații de intenție. Natura are nevoie de politici publice susținute de finanțare. Iar acum, înainte de aprobarea Strategiei, Guvernul are oportunitatea de a demonstra că a înțeles această lecție.