România la răscruce: între protejarea naturii, dezvoltare durabilă și revenirea la ”epoca de aur”.

Când justiția validează regresul în protecția naturii

Poziția Coaliției Natura 2000 România privind recentele decizii ale Curții Constituționale referitoare la legea privind extragerea urșilor și la legea care permite continuarea unor proiecte hidroenergetice în parcuri naționale și naturale

Există momente în care o decizie juridică depășește cu mult efectele unui singur act normativ. Ea transmite un mesaj despre valorile pe care o societate alege să le protejeze și despre direcția în care dorește să meargă.

Deciziile recente ale Curții Constituționale privind declararea constituțională a legii care permite extragerea a până la 969 de urși anual și a legii care facilitează continuarea unor proiecte hidroenergetice în interiorul sau în proximitatea unor parcuri naționale și naturale reprezintă un astfel de moment.

Le respectăm caracterul constituțional și rolul Curții în ordinea de drept. Dar, în egală măsură, considerăm că ele marchează un regres profund în felul în care România înțelege să își protejeze patrimoniul natural și să își construiască viitorul.

România deține unele dintre ultimele ecosisteme naturale funcționale din Europa. Pădurile, râurile sălbatice și populațiile de carnivore mari nu sunt simple resurse care pot fi sacrificate ori de câte ori administrația eșuează sau interese economice de moment devin prioritare. Ele reprezintă un patrimoniu public, european și intergenerațional.

În cazul ursului brun, statul român continuă să trateze efectele, nu cauzele.

De ani de zile, cercetătorii și numeroși specialiști în managementul conflictelor om–faună atrag atenția asupra acelorași soluții care funcționează: gestionarea eficientă a deșeurilor, garduri electrice, intervenții rapide și profesioniste, monitorizarea și extragerea (unde este cazul) exemplarelor problematice, educarea comunităților și compensarea corectă a pagubelor. Există deja exemple în România, precum Băile Tușnad, unde aplicarea consecventă a măsurilor preventive a redus dramatic conflictele dintre oameni și urși.

Cu toate acestea, prevenția rămâne cronic subfinanțată, iar planurile și strategiile elaborate chiar la solicitarea autorităților sunt prea des abandonate în sertare.

În schimb, răspunsul legislativ devine unul aproape exclusiv letal.

Problema este că împușcarea unui număr tot mai mare de urși nu rezolvă lipsa managementului. Mai grav, eliminarea exemplarelor dominante poate destabiliza structura socială a populației și poate favoriza apariția unor comportamente care cresc, nu reduc, conflictele cu oamenii. În același timp, persistă suspiciunea legitimă că exemplarele valoroase din punct de vedere cinegetic vor continua să fie preferate, în timp ce animalele care generează efectiv incidente rămân adesea neidentificate sau greu de extras.

Astfel, atât oamenii, cât și urșii devin victime ale aceluiași eșec administrativ.

Nu există nicio țară care să poată compensa prin împușcarea unui număr tot mai mare de animale lipsa educației, a prevenției și a unei administrații eficiente.

La fel de îngrijorătoare este și validarea legii care permite continuarea unor proiecte hidroenergetice în arii naturale protejate.

România riscă să redeschidă capitole pe care Europa încearcă deja să le închidă.

Multe dintre aceste investiții provin dintr-o viziune de dezvoltare concepută în urmă cu zeci de ani, într-un context economic, energetic și ecologic complet diferit. Între timp, schimbările climatice au modificat regimul hidrologic al râurilor, iar numeroase analize arată că beneficiile energetice estimate sunt limitate în raport cu costurile ecologice produse prin distrugerea ultimelor râuri naturale și fragmentarea habitatelor.

Securitatea energetică este un obiectiv legitim și necesar. Dar ea nu trebuie construită împotriva naturii atunci când există alternative mai eficiente: modernizarea hidrocentralelor existente, reducerea pierderilor din sistem, dezvoltarea capacităților de stocare, investițiile în flexibilitatea rețelei și proiectele hidroenergetice amplasate în afara ecosistemelor cu cea mai mare valoare de conservare.

Conflictul nu este între energie și natură.

Conflictul apare atunci când lipsa de viziune transformă cele mai valoroase ecosisteme ale României în soluția cea mai simplă din punct de vedere politic.

Parcurile naționale și naturale nu sunt terenuri de rezervă pentru investiții. Ele reprezintă cele mai importante spații destinate conservării biodiversității și trebuie să rămână repere ale responsabilității față de generațiile viitoare.

Ne întristează faptul că, într-un moment în care întreaga Europă vorbește despre refacerea ecosistemelor, despre adaptarea la schimbările climatice și despre soluții bazate pe natură, România pare să revină la o logică a dezvoltării în care natura este privită ca un obstacol și nu ca un capital strategic.

Conservarea biodiversității nu este un lux și nici o preocupare rezervată organizațiilor de mediu.

Ea reprezintă fundamentul securității alimentare, al resurselor de apă, al economiei locale, al sănătății și al rezilienței societății în fața schimbărilor climatice.

Coaliția Natura 2000 România va continua să promoveze politici publice bazate pe știință, dialog și soluții care protejează atât comunitățile locale, cât și patrimoniul natural al țării.

România are nevoie de instituții care tratează cauzele conflictelor, nu simptomele lor.

Are nevoie de investiții inteligente, nu de sacrificarea ultimelor râuri sălbatice.

Și are nevoie de curajul de a demonstra că dezvoltarea și conservarea biodiversității nu sunt obiective incompatibile, ci condiții ale aceluiași viitor.

George Kudor – Director executiv