1. Context strategic și juridic

Instituțiile care guvernează România trebuie să își fundamenteze politicile, strategiile și direcțiile de acțiune astfel încât să asigure fiecare cetățean că dreptul la un mediu sănătos este un drept real, nu un privilegiu. Această abordare presupune acceptarea, nu cu resemnare, ci cu încredere și maturitate, a faptului că biodiversitatea reprezintă o componentă structurală și fundamentală a infrastructurii naturale pe care comunitățile noastre își construiesc viitorul.

Autoritățile au responsabilitatea de a evalua și discerne, în interesul public general, evoluțiile recente în materie de finanțare a biodiversității, inclusiv direcțiile trasate prin Roadmap towards Nature Credits, care indică o orientare tot mai clară către mecanisme voluntare și finanțare mixtă public-privată, bazate pe principiul adiționalității. În acest context, modul în care România structurează procesul de desemnare a zonelor de protecție pentru biodiversitate, precum și mecanismele adiacente de susținere pe termen lung a obiectivelor asumate, va influența direct capacitatea de accesare a resurselor financiare disponibile la nivel european și global.

Maturitatea politică pe care dorim să o demonstrăm impune ca România să își respecte angajamentul de a contribui la atingerea obiectivului european de protejare a cel puțin 30% din suprafața terestră și marină, dintre care 10% sub protecție strictă, în conformitate cu EU Biodiversity Strategy for 2030. Această contribuție nu este doar una politică, ci face parte din arhitectura strategică a Uniunii Europene privind tranziția verde, reziliența climatică și refacerea capitalului natural.

Documentele de orientare ale Comisiei Europene privind desemnarea ariilor protejate subliniază necesitatea implicării proprietarilor de teren, existența unor mecanisme compensatorii adecvate și integrarea nevoilor de finanțare în planificarea fondurilor europene (PAC, EMFAF, FEDR, Fondul de Coeziune, Interreg, Horizon Europe). Aceste elemente nu sunt accesorii, ci reprezintă condiții structurale pentru implementarea sustenabilă și echilibrată a obiectivelor de conservare.

2. Premise comune

Premisa de la care pornim este obligația fundamentală a statului de a proteja condițiile de viață ale societății adică aer, apă, sol și ecosisteme funcționale, iar pentru aceasta este necesară considerarea pe termen lung a următoarelor:

I. Biodiversitatea și ecosistemele naturale reprezintă un bun public strategic ce asigură bunuri colective și externalități dincolo de sistemul economic vizibil în cadrul sistemului actual. Biodiversitatea și funcționarea ecosistemelor constituie infrastructură ecologică indispensabilă sănătății publice, securității resurselor și rezilienței economice. Prin urmare, conservarea lor servește interesului general și are implicații intergeneraționale și multisectoriale. Din această perspectivă, interesul public poate justifica instituirea unor restricții asupra exercitării dreptului de proprietate.

II. Conservarea naturii este o formă de securitate publică și de protejare a patrimoniului natural. Tocmai de aceea, atunci când statul impune restricții (și frecvent trebuie să o facă) asupra folosirii unor proprietăți în numele acestui interes comun, statul are datoria să împartă echitabil această sarcină. Echitatea cere ca beneficiul colectiv să fie însoțit de compensare corectă, transparentă și predictibilă, astfel încât costul conservării să fie împărțit solidar, nu externalizat către cei mai expuși. Acest principiu este aplicabil indiferent dacă restricțiile vizează conservarea biodiversității, protejarea patrimoniului arheologic sau realizarea unei infrastructuri strategice.

III. România trebuie să mențină eligibilitatea pentru mecanismele emergente de finanțare bazate pe performanță și adiționalitate. Aceste mecanisme susțin măsuri care generează beneficii suplimentare față de obligațiile legale existente. În contextul dezvoltării instrumentelor europene și internaționale precum creditele de carbon, creditele de biodiversitate și mecanismele de finanțare mixtă, este esențial ca o parte a angajamentelor de conservare să poată fi asumate etapizat și demonstrabil, astfel încât să rămână eligibile pentru atragerea capitalului privat. O abordare exclusiv coercitivă, fără spațiu pentru angajamente voluntare și mecanisme de piață, poate limita accesul la resurse financiare esențiale pentru implementarea pe termen lung a obiectivelor de conservare.

IV. În același timp, procesul de desemnare a ariilor protejate trebuie să fie fundamentat pe principii științifice clare și pe evaluări riguroase ale impactului ecologic și social. Dimensiunea și configurarea acestor arii trebuie să fie adecvate obiectivelor de conservare urmărite, astfel încât să asigure menținerea proceselor ecologice esențiale, conectivitatea habitatelor și funcționalitatea pe termen lung a ecosistemelor.

Eficiența protecției nu derivă exclusiv din statutul juridic al unei suprafețe, ci din coerența ecologică și din capacitatea reală de management. O delimitare realizată pe baze științifice solide contribuie atât la credibilitatea procesului, cât și la maximizarea beneficiilor ecologice și socio-economice asociate conservării.

3. Model etapizat de implementare

Cum spuneam, criteriul principal pentru desemnarea zonelor cu regim de protecție trebuie să aibă în primul rând fundamente strategice și științifice. Cu toate acestea, politicile publice din ultimii ani au condus la cel mai redus grad de acceptanță a măsurilor de conservare în rândul comunităților afectate și al autorităților locale. Continuarea desemnării zonelor cu regim de protecție, indiferent de natura restricțiilor, fără să existe mecanisme compensatorii funcționale și adecvate, va conduce fie la adâncirea percepției negative asupra conservării (în fapt, la îngreunarea proceselor de management al conservării biodiversității), fie la practici care aduc în mod direct deservicii conservării.

Pentru ca politicile publice de conservare să aibă succes și pentru a integra perspectivele existente (în principal în jurul acordului prealabil al proprietarului), se propune un model etapizat, care să asigure atât legitimitate socială, cât și coerență strategică.

3.1. Fundamentare științifică și evaluare socio-economică

Procesul trebuie să înceapă cu identificarea zonelor prioritare pe baza unei metodologii transparente, fundamentate pe principii științifice, de proporționalitate și reprezentativitate ecologică. România are suficiente valori naturale ca să poată îndeplini cerințele UE, iar dintre acestea o prioritizare a terenurilor aflate în proprietatea publică a statului, inclusiv fondul forestier administrat de RNP și ecosistemele acvatice gestionate de Administratia Nationala Apele Romane, poate reduce presiunea socială și juridică în etapa inițială.

În paralel, este esențială realizarea unei evaluări socio-economice riguroase, în special pentru suprafețele aflate în proprietate privată. Aceasta trebuie să includă estimarea costurilor directe și indirecte, analiza impactului asupra comunităților dependente de resurse naturale și cuantificarea necesarului financiar pentru compensații. O astfel de evaluare nu este doar o bună practică, ci o condiție pentru fundamentarea oricărui act normativ. Mai mult, o evaluare socio-economică ar permite statului, pe de-o parte, să etapizeze procesul desemnării, ținând cont de bugetul măsurilor compensatorii, iar pe de altă parte să permită evaluarea eficacității politicilor publice, a gradului de acceptanță din rândul comunităților și al măsurilor de conservare.

3.2. Operaționalizarea mecanismelor financiare

Principala problemă rămâne cea a mecanismelor financiare, dintre care cea mai vizibilă și cea mai de impact este reprezentată de plățile compensatorii. Obligatorii moral și legal  pentru a asigura implicarea proprietariilor de terenuri pe termen lung, structurarea unor mecanisme financiare de suport/compensare ar consolida percepția proprietarilor de terenuri ca fiind contributori net la conservarea biodiversității.

Considerăm necesară elaborarea și implementarea unei strategii coerente și sustenabile de finanțare a ariilor protejate, aliniată standardelor internaționale. Aceasta trebuie să asigure existența unor structuri administrative funcționale și dimensionate adecvat, dezvoltarea infrastructurii necesare managementului eficient, implementarea de programe educaționale și de conștientizare, precum și sprijin pentru dezvoltarea economică a comunităților locale din proximitatea ariilor cu protecție integrală. Totodată, strategia trebuie să includă mecanisme clare și predictibile de compensare a proprietarilor privați ale căror terenuri forestiere sunt supuse regimului de protecție strictă.

3.3. Desemnare etapizată și menținerea adiționalității

Desemnarea propriu-zisă poate fi realizată etapizat. În prima fază, accentul poate fi pus pe proprietatea publică, unde statul are capacitatea de a integra obiectivele de conservare în indicatorii de performanță și strategiile instituționale, inclusiv prin asumări voluntare.

Această abordare permite aplicarea practică a măsurilor de protecție fără a elimina complet spațiul pentru angajamente voluntare, menținând astfel criteriul de adiționalitate necesar pentru accesarea mecanismelor de tip carbon credits sau biodiversity credits.

Pentru proprietatea privată, desemnarea trebuie să fie precedată de o consultare substanțială și informată, desfășurată cu bună-credință, precum și de existența unui cadru compensatoriu operațional și predictibil.

4. Acordul proprietarului și interesul public

Una dintre principalele divergențe care domină spațiul public vizează condiționarea desemnării de acordul explicit al proprietarului.

Din punctul de vedere al Coaliției, acordul proprietarului este dezirabil și trebuie urmărit printr-un proces participativ real și transparent. Totuși, în anumite situații, interesul public și dreptul universal la un patrimoniu natural poate prevala fără a institui un drept de veto individual, cu condiția respectării proporționalității și a existenței unor mecanisme compensatorii funcționale, juste și predictibile.

5. Concluzie

Coaliția susține o abordare care să combine rigoarea științifică, echitatea socială și realismul financiar. Desemnarea zonelor de protecție strictă nu trebuie nici amânată indefinit, nici realizată în absența unor mecanisme compensatorii credibile.

În esență, miza acestui demers nu este doar atingerea unor obiective administrative, ci consolidarea unui cadru de guvernanță care să garanteze protejarea dreptului la un mediu sănătos și conservarea patrimoniului natural în beneficiul generațiilor prezente și viitoare. În acest cadru, dreptul de proprietate rămâne fundamental, însă limitările pot fi legitime atunci când sunt necesare și proporționale pentru protejarea bunurilor publice, iar echitatea cere ca sarcinile conservării să nu fie împinse disproporționat către un număr restrâns de proprietari, ci să fie însoțite de compensații transparente, funcționale și predictibile.

Un model etapizat, fundamentat pe evaluare socio-economică, activarea finanțărilor publice și private și menținerea criteriului de adiționalitate, oferă o cale de mijloc care răspunde atât obligațiilor europene, cât și preocupărilor legitime ale proprietarilor și comunităților locale.

România se numără printre statele membre ale Uniunii Europene cu cel mai valoros patrimoniu natural, dar și cu unele dintre cele mai mari dificultăți în protejarea acestuia. În urma întâlnirii din 20 ianuarie 2026 cu delegația Comisiei Europene, organizată în cadrul procesului Semestrului European, Coaliția Natura 2000 România a transmis o serie de constatări și recomandări privind starea biodiversității și guvernanța conservării naturii. Documentul de față sintetizează aceste mesaje-cheie, într-un format accesibil publicului larg și presei.

Context

La data de 20 ianuarie 2026, Federația Coaliția Natura 2000 România a participat la o întâlnire de lucru cu delegația Comisiei Europene, organizată în cadrul procesului Semestrului European. Acest mecanism prin care Comisia Europeană evaluează evoluțiile economice, sociale și de mediu din statele membre stă la baza formulării Recomandărilor Specifice de Țară (Country-Specific Recommendations – CSR-uri), care indică principalele priorități de reformă și investiții.

Contribuțiile societății civile, sub forma analizelor, recomandărilor și observațiilor formulate de organizații cu expertiză în domeniu, fac parte din acest proces de evaluare. Documentul de față reprezintă o sinteză accesibilă publicului larg și presei a principalelor constatări și recomandări transmise Comisiei Europene de către Coaliție, privind starea biodiversității și guvernanța conservării naturii în România.

1. De ce contează biodiversitatea pentru România

România deține unul dintre cele mai valoroase patrimonii naturale din Uniunea Europeană. Peste 25% din teritoriul național este inclus în arii naturale protejate, iar ecosisteme precum pădurile naturale, pajiștile semi-naturale, zonele umede sau populațiile de carnivore mari sunt esențiale nu doar pentru natură, ci și pentru bunăstarea oamenilor.

Biodiversitatea susține servicii ecosistemice vitale: apă curată, protecție împotriva inundațiilor și secetei, soluri fertile, climă mai stabilă, dar și economii locale bazate pe agricultură, turism și resurse naturale. Cu toate acestea, declinul biodiversității continuă, iar mecanismele instituționale menite să o protejeze sunt, în mare parte, ineficiente.

1.  Arii protejate pe hârtie, conservare care nu funcționează în realitate

Deși România a desemnat un sfert din teritoriul său ca arii protejate, majoritatea acestora nu beneficiază de management real. În afara parcurilor naționale și naturale, cele mai multe situri sunt administrate centralizat de Agenția Națională pentru Mediu și Arii Protejate (ANMAP), o instituție nouă, moștenitoarea unor instituții cronic subfinanțate și subdimensionate.

Această centralizare a dus la apariția a ceea ce este cunoscut drept fenomenul de „arii protejate pe hârtie”: arii protejate care există legal, dar unde lipsesc monitorizarea, măsurile de conservare și implicarea comunităților locale.

În același timp, organizațiile neguvernamentale, care înainte de 2018 administrau arii protejate și atrăgeau finanțări europene semnificative, sunt în continuare excluse din administrare, deși dispun de expertiză, capacitate și acces la fonduri externe.

1.  Blocaje instituționale și conflicte de interese

Unul dintre cele mai grave obstacole pentru conservarea biodiversității este modul de funcționare al instituțiilor responsabile. În prezent, ANMAP cumulează roluri incompatibile:

• administrează arii protejate,
• elaborează planuri de management,
• își aprobă propriile planuri,
• avizează activități care afectează ariile pe care le gestionează.

Această concentrare de atribuții slăbește transparența și controlul independent și contravine bunelor practici europene.

În plus, lipsa concursurilor reale pentru funcțiile de conducere și politizarea managementului instituțional afectează capacitatea profesională a sistemului și descurajează specialiștii.

1.  Finanțare ratată pentru natură

România dispune, cel puțin teoretic, de resurse financiare importante pentru biodiversitate. În practică însă:

• din 370 milioane euro alocați prin PNRR pentru biodiversitate, absorbția a fost de aproximativ 5 la sută;
• proiectele dedicate conservării din Programul de Dezvoltare Durabilă au fost blocate;
• din Fondul de Mediu, mai puțin de 0,2% din buget a fost direcționat către biodiversitate în ultimul deceniu, deși strategiile naționale prevăd un prag de 20%.

Această subfinanțare cronică contrastează puternic cu alocările masive pentru alte domenii și transmite un mesaj clar: biodiversitatea nu este tratată ca o prioritate nici măcar pe listele secundare, în ciuda angajamentelor europene.

•  Zone de protecție strictă: angajamente fără aplicare

România și-a asumat atingerea obiectivului european de 10% din teritoriu sub protecție strictă, inclusiv prin Planul Național de Redresare și Reziliență. Cu toate acestea, modificările legislative propuse recent restrâng excesiv definiția protecției stricte, excluzând habitate semi-naturale valoroase, precum pajiștile tradiționale.

Fără un cadru legal coerent și fără mecanisme de compensare pentru proprietari, acest obiectiv riscă să rămână doar pe hârtie, iar încrederea comunităților locale să fie grav afectată.

•  Conflicte om–urs și eșecul prevenției

Gestionarea populației de urs brun a devenit un exemplu emblematic de derapaj în aplicarea legislației europene. În locul prevenirii conflictelor – prin gestionarea deșeurilor, garduri electrice sau sisteme de avertizare – politica publică se bazează tot mai mult pe intervenții letale.

Cotele de așa-zisă „prevenție” sunt utilizate în practică pentru vânătoare de trofee, fără evaluări individuale și fără garanții privind menținerea stării favorabile de conservare a speciei, așa cum cere Directiva Habitate.

Această abordare nu rezolvă problema siguranței publice și subminează încrederea în statul de drept.

•  Pajiști în declin, date lipsă, transparență scăzută

Pajiștile naturale și semi-naturale – printre cele mai bogate ecosisteme ale României – dispar într-un ritm alarmant, prin conversii agricole, împăduriri neadecvate, abandon sau supra-pășunat.

În paralel, lipsa datelor publice accesibile și reale privind ariile protejate, biodiversitatea și deciziile de mediu face imposibil controlul public și o informare corectă a cetățenilor. Date finanțate din bani publici, inclusiv studii științifice, rămân inaccesibile, subminând încrederea și fundamentarea politicilor.

Concluzie: biodiversitatea, un test de guvernanță

Starea biodiversității din România nu este doar o problemă de mediu, ci un indicator al calității guvernanței. Lipsa de leadership, blocajele instituționale, subfinanțarea și excluderea actorilor competenți transformă conservarea într-un exercițiu formal.

Recomandările transmise Comisiei Europene subliniază necesitatea unor reforme structurale: deschidere către societatea civilă, finanțare adecvată, profesionalizarea instituțiilor și respectarea angajamentelor europene.

Coaliția Natura 2000 vă invită, în data de 12 decembrie 2024, interval orar 9:00 – 13:30 la un atelier de lucru interactiv pe tema justiției climatice și de mediu, în contextul dezideratului pentru o tranziție justă către o economie cu emisii reduse. Evenimentul va avea loc la Seneca Anticafe, Strada Arhitect Ion Mincu nr. 1, București. Atelierul de lucru va aduce laolaltă reprezentanți ai organizațiilor societății civile, ai sectorului public și ai mediului academic, cu următoarele trei obiective:

1. Creșterea înțelegerii reprezentanților societății civile, mediului public și academic cu privire la conceptele de justiție climatică, justiție de mediu și tranziție justă

2. Reliefarea ariilor de politică publică actuală unde aceste concepte se manifestă sau se pot manifesta și unde este nevoie de armonizarea obiectivelor de mediu cu cele sociale

3. Conturarea unor propuneri de modificări legislative/ de politică publică pentru a crește echitatea politicilor de mediu din România și pentru a atinge în practică obiective de justiție de mediu/ justiție climatică.

Atelierul de lucru va aduce laolaltă cca. 20 de participanți și va fi moderat de Corina Murafa, Lector Universitar, Expert independent în mediu, energie, și sustenabilitate. Invitat: Helen Spence Jackson, Directoarea Environmental Defense Fund Europe.

Vă rugăm să vă exprimați interesul de participare, completând formularul de la linkul alăturat până la data de 11.12.2024. Participarea va fi confirmată în limita locurilor disponibile.

https://forms.gle/6VGegBQVGXDo1s1n9

AGENDĂ ATELIER DE LUCRU

JUSTIȚIE CLIMATICĂ DE MEDIU/TRANZIȚIE JUSTĂ

9:00 – 9:30 Sosirea participanților și welcome coffee

9:30 – 9:40 Introducere din partea organizatorilor. George Kudor, Director Executiv Coaliția Natura 2000

9:40 – 10:10 Tur de masă moderat

10:10 – 11:00 Prezentarea conceptelor de justiție climatică și de mediu/ tranziție justă dintr-o perspectivă academică/ științifică, cu referire la studii de caz emblematice din România și din afara României cu privire la respectivele concepte. Se vor prezenta inclusiv cadrele de politică publică pe subiect (ex: cele ale Environmental Protection Agency, SUA). Prezentările vor fi făcute de Corina Murafa și de Helen Spence Jackson, Directoarea Environmental Defense Fund Europe, organizație non-guvernamentală globală care a derulat analize transatlantice comparative asupra subiectului.

11:00 – 11:40 Participanții se vor împărți în 2-3 grupe și vor discuta în grupuri mici conceptele atelierului de lucru, căutând să răspundă unui set de întrebări.

Grupa 1: Sub-tema justiție climatică și de mediu

Grupa 2: Sub-tema justiție în accesul la resurse naturale

Grupa 3: Tranziție justă

Întrebările, aceleași pentru fiecare grupă sunt:

• Care este înțelegerea conceptului în România?
• Cazuri/ proiecte/ campanii pe care le cunoașteți/ în care ați lucrat și unde conceptul a jucat un rol relevant.
• Care este legislația/ cadrul de politică publică care dă substanță în România conceptului?
• Ce îmbunătățiri se pot aduce cadrului actual de politică publică din România.

Fiecare masă va avea la dispoziție un handout cu privire la subiect și papetărie necesară pentru luatul de notițe.

11:40 – 12:00 Câte un reprezentant de la fiecare masă va prezenta în fața tuturor participanților ideile principale articulate în cadrul conversației/

12:00 – 12:30 Concluzii și pași următori

12:30 – 13:30 Prânz și networking

ONG-urile – vinovatul de serviciu sau un semn de sănătate al unei societăți?

Organizațiile non-guvernamentale (ONG-urile) joacă un rol fundamental în consolidarea democrației în România și în promovarea pluralității vocilor . Aceste entități independente, care acționează în diverse domenii, precum drepturile omului, mediu, educație și sănătate contribuie la crearea unui spațiu public diversificat și la implicarea activă a cetățenilor în viața comunității. Multe ONG-uri atrag finanțări și implementează proiecte importante, care contribuie la realizarea unor obiective importante pentru întreaga societate. Sunt situații în care sunt singurele entități care încearcă să găsească în mod proactiv soluții la problemele societății sau cele de mediu.  

Din păcate, rolul important al ONG-lor nu este cunoscut și cu atât mai puțin recunoscut. Dimpotrivă, atunci când este nevoie de un țap ispășitor, activitatea ONG-lor este prezentată tendențios, mai ales când entitățile cu adevărat responsabile nu și-au făcut datoria, nu au servit societatea, așa cum le este menirea și această lipsă de responsabilitate are efecte tragice. 

Tragica moarte a tinerei atacate de urs pe traseul montan din Bucegi a stârnit, în mod firesc, stupoare, frică și furie. Și, tot în mod firesc, au fost căutați vinovați pentru ce s-a întâmplat. Însă, spre deosebire de alte evenimente din trecut, vinovații nu sunt atât de ușor de identificat, fiind vorba, acum, de atacul unui animal sălbatic, pe un traseu montan. Pe cine tragi la răspundere, când nu poți învinovăți o persoană pentru atacul unui urs în pădure, pentru mușcătura unei vipere, pentru o avalanșă sau pentru un trăsnet? Să ținem cont de un aspect logic: chiar dacă s-ar reduce la jumătate populația de urs, probabilitatea de a interacționa cu un urs în calitate de turist sau fermier rămâne ridicată. Riscurile asociate unei interacțiuni nu sunt, însă, similare, ci depind de context. 

Totuși, oamenii au nevoie de un țap ispășitor și din nou,  ONG-urile au primit acest
”rol”  așa cum s-a întâmplat în nenumărate alte situații de criză,. Nu este învinovățită vreuna dintre instituțiile care ar fi avut atribuții legale și responsabilitatea pentru managementul speciei, sau pentru conștientizare și instruirea populației cu privire la comportamentul recomandat în natură, mai ales a turiștilor și a celor ce lucrează în domenii  cu risc major de întâlnire cu animale sălbatice. Nu este învinovățită nici entitatea care, în baza cotelor de prevenție, putea să ceară extragerea ursului problemă, de care, aparent, se știa. Cadrul legal există, căi de acțiune există, doar că menținerea sănătății și vieții oamenilor pare să fie o prioritate pentru entitățile responsabile pentru managementul  populației de urși. Organizațiile nonprofit preocupate de protecția mediului au fost considerate, și de data aceasta, responsabile de atacul ursului. De ce? Pentru că susțin de ani de zile nevoia ca managementul populației de urs din țara noastră să se facă integrat, ținând cont de toate aspectele care duc la situații conflictuale, de la managementul deșeurilor, la interzicerea hrănirii, la conștientizare și educație, cu atenție deosebită acordată exemplarelor habituate, care s-au obișnuit cu prezența omului. ONG-urile  consideră că  vânătoarea pentru trofee a exemplarelor din creierii munților nu contribuie cu nimic la reducerea riscurilor de conflicte și au cerut stabilirea unor criterii clare în selectarea exemplarelor de urs vânate în vederea realizării cotei de prevenție stabilite de Ministerul Mediului, precum si o procedură de intervenție de urgență transparentă și eficientă. 

ONG-urile – un element indispensabil al democrației

Se uită că rolul ONG-urilor este esențial în dezvoltarea societății. ONG-urile preiau adesea, în mod voluntar, parte din obligațiile instituțiilor publice, acționând ca un gardian al interesului comun. Personalul lor este alcătuit din specialiști dedicați și pasionați, de multe ori acoperind lipsa de capacitate a instituțiilor publice, pe salarii mai mici decât ale angajaților din sectorul public.

Prin activitatea lor, ONG-urile susțin pluralismul vocal, oferind o platformă pentru exprimarea diverselor opinii și preocupări ale cetățenilor. Ele monitorizează activitatea guvernamentală și cer transparență și responsabilitate din partea autorităților, contribuind astfel la întărirea principiilor democratice. În plus, aceste organizații facilitează dialogul între diferitele segmente ale societății și promovează participarea activă a cetățenilor în procesul decizional, esențial pentru o democrație funcțională.

Protecția mediului și responsabilitatea socială

În mod particular, ONG-urile de mediu joacă un rol crucial în protecția mediului, prin monitorizarea aplicării convențiilor internaționale și a regulamentelor/directivelor europene (inclusiv a Directivei Habitate, prin care s-a instituit protecția speciei Ursus arctos), prin permanenta preocupare pentru protejarea naturii și prin constante eforturi de educare a publicului cu privire la importanța conservării naturii. Dar, trebuie să subliniem că, în ultimii ani, legislația de protecția mediului, cea silvică și cea legată de vânătoare au suferit modificări subtile, ce au limitat capacitatea ONG-urilor de a activa și concret în teren, reducând, în multe contexte, poziția noastră la cea de spectator. Aceste modificări au fost făcute tocmai pentru a limita capacitatea noastra de a interveni constructiv, în sensul reducerii abuzurilor și a corupției. ONG-urile atrag atenția asupra problemelor de mediu, militează pentru politici sustenabile și colaborează cu autoritățile pentru implementarea soluțiilor eficiente. Deși sunt adesea criticate și acuzate pe nedrept, aceste organizații își continuă misiunea cu perseverență, conștiente de impactul pe termen lung al eforturilor lor. Credem că, într-o democrație, a avea o opinie împotriva unor grupuri de interese, care nu promovează interesul public nu poate fi considerată vină.

Concluzie

Considerăm că, în loc să fie considerate vinovate pentru evenimente tragice, al căror caracter este, mai degrabă fortuit sau, în orice caz, a căror incidență nu depinde de ele, ONG-urile ar trebui, mai degrabă, să fie recunoscute pentru munca lor esențială în societate. Prin protejarea mediului, susținerea drepturilor omului și promovarea unei societăți deschise și democratice, ONG-urile contribuie semnificativ la binele comun. Este vital ca aceste organizații să fie sprijinite iar rolul lor în construirea unui viitor mai bun pentru toți să fie bine înțeles. 

---

Acest comunicat pune în lumină importanța și rolul ONG-urilor, subliniind contribuția lor la pluralismul vocal și democrație, în contextul unui eveniment tragic și al acuzațiilor nedrepte care li s-au adus.