Desemnarea zonelor de protecție strictă (10%) și operaționalizarea mecanismelor compensatorii
1. Context strategic și juridic
Instituțiile care guvernează România trebuie să își fundamenteze politicile, strategiile și direcțiile de acțiune astfel încât să asigure fiecare cetățean că dreptul la un mediu sănătos este un drept real, nu un privilegiu. Această abordare presupune acceptarea, nu cu resemnare, ci cu încredere și maturitate, a faptului că biodiversitatea reprezintă o componentă structurală și fundamentală a infrastructurii naturale pe care comunitățile noastre își construiesc viitorul.
Autoritățile au responsabilitatea de a evalua și discerne, în interesul public general, evoluțiile recente în materie de finanțare a biodiversității, inclusiv direcțiile trasate prin Roadmap towards Nature Credits, care indică o orientare tot mai clară către mecanisme voluntare și finanțare mixtă public-privată, bazate pe principiul adiționalității. În acest context, modul în care România structurează procesul de desemnare a zonelor de protecție pentru biodiversitate, precum și mecanismele adiacente de susținere pe termen lung a obiectivelor asumate, va influența direct capacitatea de accesare a resurselor financiare disponibile la nivel european și global.
Maturitatea politică pe care dorim să o demonstrăm impune ca România să își respecte angajamentul de a contribui la atingerea obiectivului european de protejare a cel puțin 30% din suprafața terestră și marină, dintre care 10% sub protecție strictă, în conformitate cu EU Biodiversity Strategy for 2030. Această contribuție nu este doar una politică, ci face parte din arhitectura strategică a Uniunii Europene privind tranziția verde, reziliența climatică și refacerea capitalului natural.
Documentele de orientare ale Comisiei Europene privind desemnarea ariilor protejate subliniază necesitatea implicării proprietarilor de teren, existența unor mecanisme compensatorii adecvate și integrarea nevoilor de finanțare în planificarea fondurilor europene (PAC, EMFAF, FEDR, Fondul de Coeziune, Interreg, Horizon Europe). Aceste elemente nu sunt accesorii, ci reprezintă condiții structurale pentru implementarea sustenabilă și echilibrată a obiectivelor de conservare.
2. Premise comune
Premisa de la care pornim este obligația fundamentală a statului de a proteja condițiile de viață ale societății adică aer, apă, sol și ecosisteme funcționale, iar pentru aceasta este necesară considerarea pe termen lung a următoarelor:
I. Biodiversitatea și ecosistemele naturale reprezintă un bun public strategic ce asigură bunuri colective și externalități dincolo de sistemul economic vizibil în cadrul sistemului actual. Biodiversitatea și funcționarea ecosistemelor constituie infrastructură ecologică indispensabilă sănătății publice, securității resurselor și rezilienței economice. Prin urmare, conservarea lor servește interesului general și are implicații intergeneraționale și multisectoriale. Din această perspectivă, interesul public poate justifica instituirea unor restricții asupra exercitării dreptului de proprietate.
II. Conservarea naturii este o formă de securitate publică și de protejare a patrimoniului natural. Tocmai de aceea, atunci când statul impune restricții (și frecvent trebuie să o facă) asupra folosirii unor proprietăți în numele acestui interes comun, statul are datoria să împartă echitabil această sarcină. Echitatea cere ca beneficiul colectiv să fie însoțit de compensare corectă, transparentă și predictibilă, astfel încât costul conservării să fie împărțit solidar, nu externalizat către cei mai expuși. Acest principiu este aplicabil indiferent dacă restricțiile vizează conservarea biodiversității, protejarea patrimoniului arheologic sau realizarea unei infrastructuri strategice.
III. România trebuie să mențină eligibilitatea pentru mecanismele emergente de finanțare bazate pe performanță și adiționalitate. Aceste mecanisme susțin măsuri care generează beneficii suplimentare față de obligațiile legale existente. În contextul dezvoltării instrumentelor europene și internaționale precum creditele de carbon, creditele de biodiversitate și mecanismele de finanțare mixtă, este esențial ca o parte a angajamentelor de conservare să poată fi asumate etapizat și demonstrabil, astfel încât să rămână eligibile pentru atragerea capitalului privat. O abordare exclusiv coercitivă, fără spațiu pentru angajamente voluntare și mecanisme de piață, poate limita accesul la resurse financiare esențiale pentru implementarea pe termen lung a obiectivelor de conservare.
IV. În același timp, procesul de desemnare a ariilor protejate trebuie să fie fundamentat pe principii științifice clare și pe evaluări riguroase ale impactului ecologic și social. Dimensiunea și configurarea acestor arii trebuie să fie adecvate obiectivelor de conservare urmărite, astfel încât să asigure menținerea proceselor ecologice esențiale, conectivitatea habitatelor și funcționalitatea pe termen lung a ecosistemelor.
Eficiența protecției nu derivă exclusiv din statutul juridic al unei suprafețe, ci din coerența ecologică și din capacitatea reală de management. O delimitare realizată pe baze științifice solide contribuie atât la credibilitatea procesului, cât și la maximizarea beneficiilor ecologice și socio-economice asociate conservării.
3. Model etapizat de implementare
Cum spuneam, criteriul principal pentru desemnarea zonelor cu regim de protecție trebuie să aibă în primul rând fundamente strategice și științifice. Cu toate acestea, politicile publice din ultimii ani au condus la cel mai redus grad de acceptanță a măsurilor de conservare în rândul comunităților afectate și al autorităților locale. Continuarea desemnării zonelor cu regim de protecție, indiferent de natura restricțiilor, fără să existe mecanisme compensatorii funcționale și adecvate, va conduce fie la adâncirea percepției negative asupra conservării (în fapt, la îngreunarea proceselor de management al conservării biodiversității), fie la practici care aduc în mod direct deservicii conservării.
Pentru ca politicile publice de conservare să aibă succes și pentru a integra perspectivele existente (în principal în jurul acordului prealabil al proprietarului), se propune un model etapizat, care să asigure atât legitimitate socială, cât și coerență strategică.
3.1. Fundamentare științifică și evaluare socio-economică
Procesul trebuie să înceapă cu identificarea zonelor prioritare pe baza unei metodologii transparente, fundamentate pe principii științifice, de proporționalitate și reprezentativitate ecologică. România are suficiente valori naturale ca să poată îndeplini cerințele UE, iar dintre acestea o prioritizare a terenurilor aflate în proprietatea publică a statului, inclusiv fondul forestier administrat de RNP și ecosistemele acvatice gestionate de Administratia Nationala Apele Romane, poate reduce presiunea socială și juridică în etapa inițială.
În paralel, este esențială realizarea unei evaluări socio-economice riguroase, în special pentru suprafețele aflate în proprietate privată. Aceasta trebuie să includă estimarea costurilor directe și indirecte, analiza impactului asupra comunităților dependente de resurse naturale și cuantificarea necesarului financiar pentru compensații. O astfel de evaluare nu este doar o bună practică, ci o condiție pentru fundamentarea oricărui act normativ. Mai mult, o evaluare socio-economică ar permite statului, pe de-o parte, să etapizeze procesul desemnării, ținând cont de bugetul măsurilor compensatorii, iar pe de altă parte să permită evaluarea eficacității politicilor publice, a gradului de acceptanță din rândul comunităților și al măsurilor de conservare.
3.2. Operaționalizarea mecanismelor financiare
Principala problemă rămâne cea a mecanismelor financiare, dintre care cea mai vizibilă și cea mai de impact este reprezentată de plățile compensatorii. Obligatorii moral și legal pentru a asigura implicarea proprietariilor de terenuri pe termen lung, structurarea unor mecanisme financiare de suport/compensare ar consolida percepția proprietarilor de terenuri ca fiind contributori net la conservarea biodiversității.
Considerăm necesară elaborarea și implementarea unei strategii coerente și sustenabile de finanțare a ariilor protejate, aliniată standardelor internaționale. Aceasta trebuie să asigure existența unor structuri administrative funcționale și dimensionate adecvat, dezvoltarea infrastructurii necesare managementului eficient, implementarea de programe educaționale și de conștientizare, precum și sprijin pentru dezvoltarea economică a comunităților locale din proximitatea ariilor cu protecție integrală. Totodată, strategia trebuie să includă mecanisme clare și predictibile de compensare a proprietarilor privați ale căror terenuri forestiere sunt supuse regimului de protecție strictă.
3.3. Desemnare etapizată și menținerea adiționalității
Desemnarea propriu-zisă poate fi realizată etapizat. În prima fază, accentul poate fi pus pe proprietatea publică, unde statul are capacitatea de a integra obiectivele de conservare în indicatorii de performanță și strategiile instituționale, inclusiv prin asumări voluntare.
Această abordare permite aplicarea practică a măsurilor de protecție fără a elimina complet spațiul pentru angajamente voluntare, menținând astfel criteriul de adiționalitate necesar pentru accesarea mecanismelor de tip carbon credits sau biodiversity credits.
Pentru proprietatea privată, desemnarea trebuie să fie precedată de o consultare substanțială și informată, desfășurată cu bună-credință, precum și de existența unui cadru compensatoriu operațional și predictibil.
4. Acordul proprietarului și interesul public
Una dintre principalele divergențe care domină spațiul public vizează condiționarea desemnării de acordul explicit al proprietarului.
Din punctul de vedere al Coaliției, acordul proprietarului este dezirabil și trebuie urmărit printr-un proces participativ real și transparent. Totuși, în anumite situații, interesul public și dreptul universal la un patrimoniu natural poate prevala fără a institui un drept de veto individual, cu condiția respectării proporționalității și a existenței unor mecanisme compensatorii funcționale, juste și predictibile.
5. Concluzie
Coaliția susține o abordare care să combine rigoarea științifică, echitatea socială și realismul financiar. Desemnarea zonelor de protecție strictă nu trebuie nici amânată indefinit, nici realizată în absența unor mecanisme compensatorii credibile.
În esență, miza acestui demers nu este doar atingerea unor obiective administrative, ci consolidarea unui cadru de guvernanță care să garanteze protejarea dreptului la un mediu sănătos și conservarea patrimoniului natural în beneficiul generațiilor prezente și viitoare. În acest cadru, dreptul de proprietate rămâne fundamental, însă limitările pot fi legitime atunci când sunt necesare și proporționale pentru protejarea bunurilor publice, iar echitatea cere ca sarcinile conservării să nu fie împinse disproporționat către un număr restrâns de proprietari, ci să fie însoțite de compensații transparente, funcționale și predictibile.
Un model etapizat, fundamentat pe evaluare socio-economică, activarea finanțărilor publice și private și menținerea criteriului de adiționalitate, oferă o cale de mijloc care răspunde atât obligațiilor europene, cât și preocupărilor legitime ale proprietarilor și comunităților locale.
